Download PDF | Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, D. Srefănescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.
486 Pages
INTRODUCERE
„Alături ori mai presus de Incrările de artă populară, arta noastră medievală — opere de arhitectură, sculptură şi pictură — formează, în chip evident, 0 parte importantă a averii noastre culturale. Bagată în conținut, impresionantă și awienfică, această artă aduce mărturia unui Înng trecut de muncă şi consziinie, în acelaşi timp, un izvor elocvent de înțelegere a evului mediu, care, ja noi, stărnie pină în primele decenii ale secolului trecut. E] reprezintă și una din contribuțiile noastre la arta Europei.
Întreagă această Îmme de artă a fost concepută şi executată în spirit şi după principii medievale, ale Bizanpului și Orientului, pniernic înrturită de stilurile Apusului. Pentru a fi înțeleasă şi fewteinic pătrunsă, se cere cnnoaşzarea temeinică a izvoaretor din care s-a înrpirat artiştii.
În altă ordine de idei, se cuvine să analizăm datele problemei şi din latura pictorilor restanratori de monmmente. Domeniul lor este socotit în genere drept o ramnră a picturii monnmentale şi de şevaler. Decorurile edificiilor medievale se împărtăşesc în adevăr din principiile picturii arhitectonice, icoanele din acelea ale portretelor de şevalet, iar winiaturile se supun condițiilor generale ale manuscriselor ilustrate. Din prunc? de vedere tehnic, decorurile arhitectonice sint chemate să împlinească nevoile edificiilor şi obligate să pună în valoare formele, subrafețele şi lintile clădirii, să îmbrace pereții cu veșmântul cel mai potrivit, organizat «in funcție monumentală». Icoanele sînt portrete, sari înfățișează ilustrația unei anumite teme, de rin ordin sau altul, ca şi tablourile de şevalet. Miniaturile se execută, la rîndul lor, în maferiale şi cn ajutorul or procedee comune genurilor religioase şi laice. Conţinutul operelor, fondul de idei şi de simțiri care le formează temeiul, diferențiază însă ferm pictura bisericească.
Natura este punctul de plecare şi obirria creațiilor picturale. O prejudecată larg răspîndită le pune în degătură cn ideile de imitație şi copie. Or, dacă natura este factorul esențial, nn poate fi vorba nici ni moment de reproducerea, ci de « reprezentarea» ci. Numim « reprezentare» mănnnchini de sensații, de simțiri şi de idei deşteplate în sufletul artistului de fenomenul contemplat : un peisaj ori un copac, o floare ori un fruct; arhitecturi în cadrul lor, un personaj, 0 scenă istorică ori de woravuri etc. Pictorul organisvează senzațiile şi gindurile sale după legile unei « estetici» proprii, în parte, vremii Îni și, în parte, sufietuini său. Rezultatul cite o creaţie de ordin psihic, « reprezentată » prin forme, linii şi culori, prin ecbivalențe plastice şi colorate. Natura se studiază de artişti mit în vederea execntării umor copii (care, în Principin, nici i-au cut Ji exacte), ci în vederea descoperirii legilor naturii, mecanismului de creație; nn al fenomenelor înseși, acestea privind ştiinţele speciale, ci al faptelor vizuale, plastice şi tactile, domeniu şi cîmp de activitate al pictorului. lar estetica vremurilor a evoluat pniernic şi în linii esențiale.
Pictorii numiți primitivi an urmărit Încadrarea liniilor în arbitectura Chemată să o decoreze. Coloanele cn gaibui, înălțimea, proporțiile şi capitelele Jor, reliefurile clădirii şi spațiile san suprafețele determinate de factorii arbiZectonici, botărau Jormele, desenul şi caracterul scenelor şi fignrilor pe care le pictau. Ei au rămas cu acest gen de deferminare şi atunci cînd xugrăveau /ablouri de şevalet, fiindcă le concepeau şi pe acestea tot în funcție monumentală.
Bizantinii au realizat construcții geometrice : triunghiuri, paralelograme şi cercuri închid, în mod vir!ual, compozițiile şi fianrile. Geometrismul rit-mează și scandează nn numai elementele tablourilor, ci şi vizinnea spectator u/ui. Italia Renaşterii a gîndit şi s-a condus după alte reguli, a descoperit şi a folosit cu strălucire o perspectivă moră, invorită dintr-altă optică şi Jegată de altfel de vizinne. La bază aflăm o construcție mintală şi o convenţie, care urmăreşte, În prima linie, sitnarea elementelor tabloului în spafii, muiate în lumină ori <« sfimato » şi înconjrrate de aer. În a fară de aceasta, 4 ntimăr de reguli de bun gust, criterii de selecție şi un cod de fruninsețe apar la fiecare pas. Împresionişiii an plecat de la principiul sincerității sensafiilor. Străini de ideea și chiar de amintirea picturii arbhilectonice, ei an înlăturat şi preocupăpile decorative precum şi gîndul de setecție. Sinceritatea viziunii peryonaie a fost, poate, nica lor regulă, alături de grija cu care au definit şi an pus în /umină calitățile materiei picturale de care s-an siuțit penirit a o hotări pe pînă, pe leu ori pe Sid *
Pictura apare astfel asemenea creației snbiechive, iar operele cele wai da seamă de catecoria şi importanța documentelor psihice. Relaţia dintre opera de artă şi punctul ei de plecare, obiectul inspiraţiei, rămâne secundară, chiar în cazul portretelor. Asewănarea pe care o caută spectatorii, comparind modelul cu Incrarea de artă şi în relație cit care fndecă opera, iu este în nici n chip element determinani.
Pictura medievală se întemeiază însă pe alte principii izvorite din funcția ei fundamentală. La origini ea a fost îndatorată să interpreteze şi să « traducă » în imagini ritalul Jiiurgic funerar. « Ordo commendalionis animae » explică orantele, icoanele sufletului izbăvit, grădinile paradisiace şi mare parte din teme.
După frământări datorite nui puternic curent aniconic!, pictura Nu a fost îngăduită în biserici decit către mijlocul sau sfirșitul sec, LI. Sinoadele ant botărit afumci decoraterilor, în mod limpede şi sever, situaţia de anxiliari, şi şi-ar rezervat programele, supravegherea și răspunderea. pictorilor răminindu-le grija execuției artistice. Pereții monumentelor /rebiian prefăcuţi în « pagini de carte», Amintirea maniscriselor îmbogățite cu miniaturi se distinge, în Înmrea Bizanțului și a Orientnini, pină tîrziu, în cel de-al XVI-lea ori al XVII-lea secol. Cărți vii şi atrăgătoare, graţie farmecului coloristic, invenției şi plastirității, au fost destinate să învețe «pe cei ce mn ştiari să citească», punind în Iumină înțelesul Titirabiilor, cărților şi legendelor bisericeşti.
|/reme de peste o mite de ani, pictorii, În general, au trăit şi Încral sub călăusirea bisericii, atit în Rărărit cât şi în Apus. Crltura, în cea mai mare parte, era organizată şi împărtășită de centre religioase. Cosmogonia, istoria naturii şi aceea a omenirii, alături de majoritatea disciplinelor de ordin practic avea ia bază tradiții păstrate de biserică sam imprise de ea. Piămădită şi evolnată în medii eline san elentzate, cultura aceasta a trmal o cale pe care n-au părăsit-o Bizanțul şi Orientul, din cel de-al patrulea san al cincilea şi pînă în cel de-al cincisprezecelea ori al șaisprezecelea secol. Această cale, opera elenismului, a fost semănată cu creaţii de arhitectură, scniptură și pictură.
Astfel, în pictură. a stărui! strdinl naturii, al nudului omenesc şi al draperiei, alături de simpul valorilor plastice şi înțelegerea monnumentalității. Scurgerea vremii şi evenimente istorice, dezastrele iconoclasmului, între altele, ne-ar diprit de mmeroase opere. Altele au fost desfigurate de restanrări ari an rămas ascunse sub tencuieli suprapuse. Cunoţiinţele noastre s-au înmulți! însă, cun am mai arătat, în wltimii cincizeci de ani, de cînd datorită unor Greciei, Serbiei, Bulgariei, Rusiei de odinioară şi României.
Cînd, după o ultimă « întoarcere» la antichitate, petrecută în sec. XIII şi XIV, cultura şi arta bizantină au ajnns văduvite de centrele celebre ale Constantinopolului, Salonicului și Siriei, pictorii nu s-au mai putut împărtăşi din atmosfera culinrii străbătute de spiritul antic. Natura a rămas în nmbră. Srudiul undulni omenesc şi draperiei, acela a! arhitecturilor şi peisajulni care suferise des — și înainte — de « bizantinizare», s-a îndreptat şi senfundat pe drumul copiei şi stilizării abstracte.
Vomw lămuri mai departe ce a însemna! « bizantinizarea »*. Voi să subliniem, acum, îndepărtarea de natură şi supiinerea excesivă faţă de exemplele păstrate pe zidurile mwonnmentelor pictate. Caiete de copii, machete, schițe, întovărăţite de rețete de meşteșne şi sfaturi privitoare la alegerea şi folosirea materialului (tencuieli, culori, verninri) încep să circule şi se înmwulfese în sec. AVI şi AVII. Ansamblurile murale ruinate sînt refăcute în spiritul cel nou, de miini experte, pe dinafară, şi cu grabă. Repictările din această epocă ajung curînd modele, și sînt Inate drept bază ale unei şcoli noi. șa s-a întîmplat în mai foate regiunile de tradiție orientală şi bizantină. Icoanele de lemn ar fost repictate, nneori de donă sam de !rei ori. Cu acest prilej, pe temeiul monumentelor restanrate şi pe acela al tradiției orale, s-ar alcătui! « erminiile», care an dobîndit în scurt timp antoritate şi largă răspindire. Practice, fiindcă scuteau pe artiști de formația culturală a înaintașilor, « formație» care nu se mai putea însuşi nicăieri, bogate în sfaturi de meșteșug, concentrate şi nşor de pătruns, erwiniile au ignorat şi înlăturat studiul naturii şi ştiinţa decornlni arhitectonic.
Prestigiul erminiilor este vechi. Datează din primele decenii ale sec. XVII, cînd pictorii le-an descoperit foloasele. Renumele le-a fost creat de AM. Didron, descoperitorul Eriniei de la A1hos. Publicată la Paris în 1845, în traducerea franceză a Ii Panl Durand, a apărut îmbogățită cu o introducere şi note daforite Iui AL. Didron. Acesta a snbliniat şi apropierile cu erminiile medievale apusene **.
Profesorul VW. Grecn a citat un număr important de manuscrise şi erwinii aflate la muntele Athos, lerusaliw, mânăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai, minăstirile din "Thessalia, „Athena, Constantinopol şi țările române. Cea mai veche, datată din 1630, a fost semnalată de Heinrich Brockhaus în « Die Kunst în den Athos Klosfernw». Cele mai numeroase sint din a dona jnmălate a sec. XVIII şi prima treime a secolului următor. Lui V. Grecu i-a părut manuscrisul din 1775 (păstrat în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România) drep! cel mai complet. Datorăm Îni 4. Papadopulos-Keramens o priblicație îngrijită, apărută la Petersbure în 1909. Un siudiu comparativ şi teweinic al Pulnror manuscriselor, care să lăwnrească unmeroasele probleme de origini, înrinriri şi relații dintre acestea, nu a fost încă întreprins. Mannalul călăuză al Iui Dionisie din Furna, deşi prezintă însuşirile unui prototip, reznmă lucrări mai vechi. Cuprinde un text organizat, și a servit drept bază majorității manuscriselor greceşti şi traducerilor slavone și româneşti cunoscute.
Autorul, călugăr şi pictor bisericesc, care a trăi? în « chilia» de la Furna, /ingă AAgrapha, la 1thos***, me arată în fruntea manuscrisului că a studiat la Salonic şi a scris ajutat de discipolul său, meşterul Kiril din Chios. EImărturiseşte dragoste şi entuziasw pentru operele lui Mamni! Panselinos, « Rafael» al muntelui “Athos, gloria artistică cea mai autentică a celebrei regiuni. Astăzi, ave date cu mult mai precise, datorite în mare parte Ini A. Xyugoponilos *.
Mannil Panselinos a fost artistul cel mai de seamă al şcolii de pictură prirală numită « macedoneană», a cărei activitate se desfășoară în vremea dinastiei Paleologi/or, în Macedonia şi în Serbia. Traditia îi atribnie decorul bazilicii Protaton-uini din Caries, reședința « epistasiei» Athos-ului (wonument datat din 1310). Nimeroase alte ansambluri an fost trecute pe seama Îi; acelea din minăstirile Chilandari, Rosicon, Lavra şi Sf. Paul, în primul rînd. Decorul cafoliconnlui din Chilandari nu aparţine însă ni Panselinos, ci anni alt artist din aceeaşi şcoală, contemporan cn cel dintii, şi care l-a execritat în 1312. Biserica veche a mânăstirii Rosicon nu! mat există. Picturile de aci datau din 1451, nn secol şi jmătate deci după Panselinos. Decorul minăstirii Vatopedi, din 1312, este deosebi!, ca stil şi tehnică, de genul lii Pauselinos, fiind opera uni al! arhist din scoala « macedoneană». . dcelaşi /ucru se poate spune de cele citeva fragmente de pictură din catoliconul minăsfirii Pantocratorului, Portreza/ Sf. Nicolae, din paraclisul Sf. Mihail din Syunades, se păstrează deteriorat şi completat de un iconar modern. Originalul este de Panselinos şi provine din catoliconul Lavrei. Decorul acestui din ură celebru monument este opera ui Leafan Cretanul şi datează din 1535 (epoca de strălucire a şcolii zise « cretane»). Legenda î! proclamă pe Teofan discipol al Ii Pauselinos, deși a trăit 200 de ani după acesta. Refectorinl Lavrei a fost pictat de Teofan.
Picturile murale din paraclisul Sf. Nicolae al aceleiaşi mânăstiri sut ale Îni Frangos Catelanos din Teba. Decorul minăstirii Sf. Paul (catoliconul) e dintr-o vreme posterioară anului 1447, dată la care a fos! înălțat de George Brancovici. Icoana în « frescă» a Sf. Atanasie a avut un prototip la Protafo. Dovedeşte însă transformarea pulernică a stilului de aci şi predominarea stilului decorativ şi geomretric. Aleşterii din școala « macedoneană » au execiitat decorurile din Costamonitu (1443), şi alte cîteva monimente, unde se văd deteriorate san refăcute de mai multe ori.
O observaţie de ordin general trebmie relevată. Picturile monnmwentelor de la „lthos art fost, în marea lor majoritate, refăcute în sec. SWII, XVIII și prima jnmwătate a celui de-al XI-lea. Orig?nalele sînt rare. Decorul Pro/aton-ului este repictat, « culoare peste culoare», în întregime. Ordinea iconografică este, aci, aceea a Îni Pamselinos. Nu e prea gren de desluţit nici forma şi mișcarea figurilor. Armonia tonală este însă alta decit cea primitivă. Refacerite şi repictările an alterat adînc Jarmecul şi fiinta angrăveltior din mai toate celelalte montmente.
Dionisie din Furha a trăi, dnpă cele mai bune probabilități, într-o vreme cînd picturile originale eran încă în mare număr şi prileau fi adirate, la „Athos, în plimătatea şi adevărul lor. Tradiţia, prternică pînă în primele decenii ale sec. XLĂ, dar cr mult mai vie şi îmai bogată în prima jumătate a sec, XVI, i-a oferi? date interesante şi sprijin. Ateliere şi o şcoală « vie», din care făcea e! însuţi parte, explică, în sfirșit, importanța şi antoritatea mannalului. În prefață, Dionisie ne lămureşte că s-a străduit să explice « wăsurile, caracterele figurilor, culorile carnaţiilor şi podoabelor . . . Măsurile corpilui omenesc, preparaţiile de verniuri, clei, var şi aur precum şi procedeul picturii murale». Anlorul a indicat de asemenea scenele și legendele vechiului și noului Testament, parabolele Ini Cristos; numele şi însuşirile presupuse ale chipurilor de apostoli şi sfinți.
Indicațiile tehnice din prima parte sint în majoritate reţete şi sfaturi de atelier, întemeiate pe experiența unei practici bogate de veacuri. Din nefericire, nu sin nţor de aplicat şi, ciieodată, mici de înțeler. Specialistul rugat de Didron 1ă je studieze, la Facnltalea de medicină şi Jarmacie din Paris, ia capătul wuncii sale a scris nrmătoarele: .. „« Călăuza» aceasta îmi pare foarte incompletă şi gre de consultat. « Bol»-ul este bol de Armenia. Plumbul roşu e miniu. Apa tare nu e acid azotic, ci «eau seconde de potasse». Rachiul e spirt; « peseri», probabil, ulei sicativ. Și, atit. INu este chip de mers mai departe. După mai bine de o sută de ani de la acest răspuns Hu s-a Jăcut mai multă lumină. Nu ştim exact ce sînt substanțele de care ni se vorbeşte.
Cea de-a doua parte a atras puternic Înarea-aminte a tuturor cercetătorilor, deoarece îi ajula — şi îi ajută pînă astăzi — să înțeleagă marele număr de scene şi de figuri prezentate pe bolțile şi pereții monumentelor bizantine şi ortenzale ; deseori, în chipuri complicate, prea rezumate ori simbolizate. PicZorii an Jost fericiți, da rîndul lor, să aibă la îndemină temele expuse cu n Wsmăr de amănunte, şi să fie scutiți, în acest chip, de studiul izvoarelor. Antinomriiie şi alunecările, fireşti într-un tratat practic redactat de nn tebniciah şi rezemat aproape exclusiv pe tradiție orală şi pe picturile AthosWlui, au Jost trecute mai totdeauna ci vederea. Cităw citeva din cele discutabile: « Ironurile sînt înfățișate ca roți de Joc avind aripi împrejur; acestea Sint semănate cu ochi, tar ansambini arată sii tron regal. Fleruvimii se fufățițează mumai cu cap şi două aripi». Descrierea « letramorfilui »* nu fămureșie ema liturgică în mici un fel şi defineşte, de fapt, concepția unui picior care nu a fost urmat de piuiți alții. Brimavestire arată pe arhanghelii Mihail, în locui îni Gavril, înarmat cu o jance (sic), în fala Alariet.
Dercrierile temelor principale, concentrate şi rezumate, Hu cuprind
indicații de izvoare şi, vagi, sint în genere sărace din punct de veaere pictural. Jeme deosebit de importante sint rezumate în citeva linii, iar indicatiile pic/nrale nu au înțeles, şi mu sâni deținite decât pentrit cine posedă cnroştințe arheologice temeinice. În afară de conţinuiul sărac şi vag al indicaţiilor picturale, descrierile mapialului cuprind şi numeroase confuzii. Relevăm descrierea « învierii». Cristos ieșind din mormîntul întredeschis şi puriind un drapel în mână nu se leagă de Tradiţia bizanlină şi nici de cea orientală, care au urmat de aproape ș2 în chip strict textul evangheliei, și ni corespunde nici spiritului acesteia. Reprezintă un împrumut apnsean datorit misterelor şi teatrnlri liturgic, care a puiut pătrunde devreme în Orient datorită cruciadelor, relațiilor btsericeşti şi comerciale. Chipul Ini Dumnezeu-tatăl înfăţişează un element de aceeaşi origine ca precedentul. Spirihul feologic bizantin şi discrețiu grecearcă ri ait admis figurarea îni Dumezen «pe care a-l vedea Hu e cu putință oamenilor ; care e duh». O mână care îese din nori, cei frei îngeri oaspeți ai Îni Avraam la Mamwvri an fost folorite ca « figuri». Îndeobţie, Cristos se vede la Bizanţ şi în Orient, în epocile şi în operele de creaţie şi strălucire artistică, chemat să înfățițexe şi pe Dumnezei-tatăi, polrivit cibintelor evanghelice : « Cine piă vede pe mine, pe tatăl men vede». În ilustrația genezei, Cristos desparte apele şi iicatui, crecață inna, soarele şi stelele, apare în rai etc.
Manuscrisul cel mai ordonat al mantalului îni Dionisie pare a fi cei din 1773. Resfaurările, repictările şi prefacerile începuseră la thor cn a sută cincizeti sau două snfe de ani mai devreme. În sec. SII, arta davenise la Athos o adevărată industrie, în înțelesul că puterea tradiției orale stăpină în ateliere şi folosirea mannalului san manualelor (vor fi existat şi altele decit acela al lui Dionisie), dispensaseră de lungă vreme pe pictori de studiul naturii, principiu şi tewei al artei din epocile de strălucire, şi de stndiul izvoarelor.
Manualele de pictură, erminiile, au circulat întens în Grecia, muntele Sinai, Balcani şi țările române. Copii ale erminiei Îmi Dionisie din Furna, sau inspirate din alte originale, an ajhus să fie îmbogățite crt desene colorate şi miniaturi, reproduceri ale picturilor miirale şi icoanelor de ia Athos. În Rusia an apărut podinniki; nnweroase în sec. XVII şi XVIII. Acestea, prevăzute cn adaosuri privitoare la sitaxar, dau indicații amăntnțite de ordin fehnic precizînd culorile veșmintelor şi substantele cu care trebuie ngrăvilte. Schițele şi desenele sint în acelaşi timp înmulțite. Copii, interpretări ori rezumate ale erminiei Îni Dionisie din Furna ori chiar, unele din ele, inspirate din erminii mai vechi, podlinniki art cirenlat în țările vomâne şi în Polonia. Meşterii zugravi şi iconari de la noi le-au folosit în Țara Românească şi în Moldova.
Cnoațien wat multe versiuni româneşti, nhele traduse din slavoneşie, altele din greceşte. Esentialul este că mannalele de pictură, erminii şi podlinHiki an pis da îndemâna pictorilor tot ceea ce de trebiie ca să-i scntească de studiul izvoarelor şi de stndini waturii. Cu noțiunile san crmoştințele mai serioase pe care le posedau în această de a doua direcție din vremuri mai vechi, din sec. AVI şi XVII şi chiar pînă astăzi, artiştii ian din manuale planurile de decor, temele (scene şi figuri), disbozitia iconografică, chipuri, veşminte, arbifecturi şi peisaje.
Erminiile şi procedeele de informaţie sar inspiraţie la care ne-a referit depărtează de secole artiştii de îsovarele legitime şi pline de viață, încit s-a ajuns să nici mut se mai vorbească de ele. Cel dintii este natura. Folosindi-se ui annpe înțeles profund eronat, al stilizării şi picturii arbitectonice, decorurile prezintă tiu schemalism şi o «abitracție » care an fort botezate cu nrimiele de spiritnalitate şi atribuite, Împotriva adevărnini şi îrtoriei, artei bizantine şi artei orientale. Lia cel de-al doilea izvor, studiul cn privire la fiturghii, imogra fie, istorie bisericească e!c., s-a rennnțat demul!. Erminiile prezintă un cod, programe iconogra fice, descrieri, precigări şi elemente resumate — care stan la îndewiina wieşterilor şi a ucenicilor lor. « Codul» acesta de pictură nn le însă, s-a văzul, decii o sinpnră tradiție, aceea a Athos-ului 3 în dinti mari numai, findcă este alterată de complicații tirzii şi pătată de înrîuriri din vremuri de industrializare a artei. Ianorează numeroase alle tradiții ale nnor şcoli bizantine şi orientale, care ar lăsat apere de artă de nemăsnrată valoare, ajhhse numal în ultimele decenii la cnnoştința cercetătorilor.
Press Here
0 التعليقات :
إرسال تعليق